Aspettando la notte di Capodanno con Emanuele Castrignanò.

La notti ti Caputannu

 

Quantu pinzieri l’urtumu ti l’annu

no’ viti l’ora cu si ni va’ scappannu;

facendu li cunti ti quddu ca t’è datu,

so’ chiu’ li uài ti ciò ca t’è lassatu.

 

Pienzi all’annu ca, prontu, sta cu trasi,

e sta tiri li minuti cu vai e cu ti lu vasi.

Ci sà nnuci saluti e tanta pruvvitenza,

lu portafogliu chinu e puru la critenza.

 

Si spetta, cussì, cu ‘rriva menzanotti

apri buttigli, spari fuechi e botti.

Si mangia e zzumpa, si tannu Aucùri

genti t’ogni razza, pòviri e signuri.

 

Pi nu mumentu, ti tuttu ni scirramu,

pari ca la storia nu’ la sta firmamu:

ùai e duluri, tèbbiti e prublemi

comu sia ca nisciùnu chiù ni teni.

 

Si usa, po’, cu iàtichi ddà fori,

appena l’orologiu segna l’ori,

piatti filati e scigghi scumbinati,

fannu fracassu, ènchiunu li strati.

 

E’ na càuci all’annu ch’è passatu

e Aucùriu a quddu ch’è ‘rrivatu.

 

E pienzi, ca lu mundu si sta cangia,

nisciunu chiù no teni cu no mangia,

viti nu mundu ti gioia, d’allicria

nisciunu ca sta mori ‘ntra la via.

 

Li uèrri, comu sia hannu spicciatu,

no sienti chiù sparà nu carrarmàtu,

ntra li casi o pi li strati no si ‘cciti,

bandieri ti paci, vi’ nanz’alli pariti.

 

Mentri mi fissu sobbra sti pinzieri

l’ambulanza sta sona com’a ieri,

pàssunu cristiani, li sentu lliticari,

e l’annu nuevu ‘ncora avà ‘ncignari.

 

Sempri, cussì, la stessa sciniggiata,

viti la vita ca no’ nc’è cangiata.

E’ stata na spiranza, ‘n’illusioni

ca s’è sgunfiata, com’a nu palloni.

 

di Emanuele Castrignanò

Per offrirti il miglior servizio possibile questo sito utilizza cookies. Continuando la navigazione acconsenti al loro impiego in conformità della nostra Cookie Policy.