Lu Cumitatu Festi Patronali
Nc’è ‘ na festa a stu paìsi
ca ha suta’ setti camìsi,
cu la faci propria bona
vistu c’hè pi’ la Patròna:
la Matonna del Carmelu,
ca ndi veglia ti lu cielu.
Prontu sta ‘nu Cumitatu,
ca ‘gnincosa è priparatu.
Ti matina, giurnu e sera,
a gira’ cu la quantièra,
sotta-sobbra lu paìsi,
pi’ circari li turnìsi.
Paisàni e furastièri
vann’acchiàndu cosi sèri:
‘ntra la Chiesa lu tusellu
e l’addòbbu lu cchiù bellu,
poi, la banda ti Squinzanu
e li fuèchi ti Latianu,
archi e pali ‘lluminati
cu li luci culurati.
Crazzi a quru Cumitatu,
ca no’ si ne virgugnàtu
pi’ li sordi c’hè circàti
e no’ tutti l’hannu tati.
Ci li sordi no’ li tài
loru stannu ‘ntra li uài,
ma ci siènti li cristiani:
“nc’è lu bucu ‘ntra li mani”.
A sparla’ so’ li ruscùni,
cu li poti a tre buttùni,
bueni, sulu, a mmurmuràri,
senza sordi ti cacciàri.
La Matonna, è risapùtu,
mai mangiàtu e mai nbivùtu.
Ma ci, poi, lu Cumitatu
si va ccatta ‘nu gilatu
o li scappa ‘na mangiata,
no’ vi pari mmiritàta?
Emanuele Castrignanò
Luglio 2010









Scuola Secondaria Superiore
ISTITUTO DI