Emanuele dedica qualche verso a Mariu

Mariu nd’è lassati

 

Certu a tanti dispiaciùtu

mo’ ca Mariu si nn’è sciùtu,

a ci cchiu’ lu canuscia

e an forza beni li vulìa.

 

Rumanèmmu senza fiàtu

quandu fo’ ricoveratu,

ma nisciùnu mmagginava

ca stavòta ndi lassàva.

 

A ogni àngulu ti strata

s’èra a fa’ na strulicàta,

ddò vitìa cumpagnìa

si firmàva e si ritìa.

 

Puru ca già sta’ fumàva

n’atra sùbbutu circàva,

e ci nisciùnu rispundìa

lu cafèi po’ pritindìa.

 

‘Ntra lu campu ti palloni

ccuminzàu già ti vagnòni,

giurnu e sera ddà prisenti

mancu ci era Presitenti.

 

Sempri alliècru, mai currùtu

mai cu scia nnamarùtu,

nsiemi a tutti li piacìa

e ccussì si divirtìa.

 

Ma ci nienti, po’, ccugghìa

salutàva e si nni scia.

Stava ci nni ‘pprufittàva,

e fessa mia, tòppu sĉamàva.

 

Quandu sulu, po’, ristàu,

ddò la soru si ncasàu,

e siccomu picca assìa

s’invintàu ‘na fatìa.

 

 

 

 

 

Appena azàtu, scia cchiù nnanzi

e uardàva l’Ambulanzi,

ci ‘rrivàta la scatènza

lu lassàunu a critènza,

 

Mariu, prontu minacciava

ca ti ddà si licinziàva

nienti cchiu’ la uardianìa

ti ci trasi e di ci assìa.

 

Ma stavòta allù Spitàli,

Mariu stava propria mali,

e cu resta non li scìa

e di pressa vulìa assìa.

 

Ma la sòrti era signàta,

stava all’ùrtama firmata,

né cafèi, né sicaretti,

né li carti ti tressètti.

 

Pi’ da’ l’ùrtumu salutu

‘ntra la Chiesa hannù trasùtu

familiari, conoscenti,

ci no’ l’èra propria nienti.

 

So’ sicuru s’è prisciàtu,

cè lu Prèviti è spicciàtu,

ca in divisa sta’ trasìa

Tocci cu la Cumpagnìa.

 

Mi ficùru, l’è uardàtu,

po’ la capu è cutulàtu

e l’è dittu scuscitàtu:

“ Uàrda, ca no’ m’hà pajàtu”!

 

 

Con simpatia

Emanuele Castrignanò

 

Per offrirti il miglior servizio possibile questo sito utilizza cookies. Continuando la navigazione acconsenti al loro impiego in conformità della nostra Cookie Policy.